Exemplu de evitat: Dorian Grey!!


Scriitorul Oscar Wilde aduce în romanul său Portretul lui Dorian Grey un elogiu frumuseţii exterioare, într-o manieră foarte interesantă: Dorian Grey, personajul principal al cărţii, este un tânăr deosebit de frumos, de bogat şi totodată foarte cult. Datorită frumuseţii sale, acesta reuşeşte să capteze atenţia unui pictor talentat şi renumit, Basil Hallward. Fascinat de frumuseţea parcă ireală a tânărului, pictorul îl foloseşte drept model, pentru tablourile sale. Una din discuţiile celor doi, avută în timp ce Basil îl pictează, este axată tocmai pe natura efemeră a frumuseţii exterioare, şi a tinereţii, iar concluziile devastatoare la care se ajunge, îl fac pe Dorian să deteste portretul realizat de Basil, tocmai pentru că e prea perfect şi prea frumos, iar peste ani, privindu-l, îşi va aminti, cu durere, de toată frumuseţea lui de acum, care însă se va fi stins.

Într-un moment de adâncă dorinţă de a rămâne mereu purtătorul acestui chip fermecător şi plin de frumuseţe, Dorian îşi făgăduieşte sufletul Diavolului, pentru a putea trăi veşnic tânăr, iar portretului, alege să-i fie transferată toată povara urâţeniei, şi a îmbătrânirii. Astfel, pe tot parcursul vieţii, el va rămâne tânăr, frumos şi puternic, iar portretul realizat de Basil Hallward, va suporta toate schimbările ce apar în trup, dar şi în suflet, odată cu trecerea anilor.

Când primul semn de urâţenie apare, însă, pe portret, Dorian ia tabloul şi îl aruncă în pod, scârbit fiind de chipul hidos pe care îl vede acolo şi conştientizând că, astfel, arată el însuşi în interior: era o urâţenie de nedescris, datorate vieţii depravate pe care o duce. Anii, însa, îl vor readuce în pod, acolo unde regăseşte tabloul dar chipul malefic ce îl gaseşte rânjind din portretu-i, îl îngrozeşte atât de mult, încât, ia un cuţit şi loveşte cu putere, în pânza pictată. Din nefericire, acest gest i-a provocat însăşi moartea, pentru că, distrugând tabloul, el se distruge, de fapt, pe sine însuşi. Simte lama cuţitului cum îi străpunge inima, şi cade mort, cu tabloul în mână.

Finalul romanului este constituit din imaginea unui om mort, plin de o hidoşenie grozavă, şi a unui tablou ce întruchipează, onorific, un tânăr de o frumuseţe deosebită, zâmbind. Iată cum prezintă autorul englez, Oscar Wilde, această revelare a urâţeniei interioare, în cazul tânărului Dorian Grey:

 (…) când intrară, descoperiră, atârnând pe perete, un splendid portret al stăpânului lor, aşa cum îl văzuseră ultima oară, în toată splendoarea tinereţii şi frumuseţii sale minunate. Pe podea zăcea întins un bătrân, în haine de seară, cu un cuţit înfipt în inimă. Era zbârcit, ridat şi cu o înfăţisare oribilă.

Până când nu-i cercetară inelele, nu-şi putură da seama cine este.[1]

Frumuseţea interioară a luat, în acest caz, locul celei exterioare.. Dacă s-ar întampla aşa, cu fiecare dintre noi, oare cât de frumoase am mai fi? Poate că noi acoperim, câteodată, defectele sau partea fizică exterioară mai urată, însă, frumuseţea sau urâţenia interioară, va ieşi la suprafaţă, mai devreme sau mai târziu. Să nu uităm acest lucru!


[1] Wilde, Oscar, Portretul lui Dorian Grey, Editura Cartier, Bucureşti, 2008, pag. 285.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s