„Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor” – şi, după fermecata traducere din Noul Testament de la Bălgrad, „Fericiţi surumanii sufleteşti, că acelora iaste Împărăţiia ceriurelor” – (Matei 5, 3). Departe de a fi „proşti”, ei au sufletul curat, sărac de impurităţi, foarte compatibil cu Împărăţia lui Dumnezeu.E seara de Crăciun, în care, pe la case, umblă colindătorii. E seara când se reface traseul spre Adevăr. E seara în care se dă şi se primeşte. Isus a venit pe pământ cu darul Mântuirii şi a primit, la rândul Lui, închinarea magilor – călători nu întâmplător conduşi de stea (iar darurile lor exprimă trei mari gusturi omeneşti). „Suntem creaţi să iubim, să dăm ce avem mai bun în noi, dar şi să primim de la cei din jur” – scrie Ligia Seman, în romanul „Tragedie şi triumf”.
În case, e lumină, e cald şi e căldură, e bună dispoziţie şi e pace. Dar sunt şi excepţii. „Prostit” de sora lui mai mare, un băieţel sărac îşi umple buzunarele cu pietricele, CREZÂND că sunt steluţele de la artificii transformate la contactul cu solul. Şi… „Cred că e prost tare”, va spune, despre el, peste mulţi ani şi peste multe pagini, un personaj. Vlad rămâne un „prost” incurabil, un neprefăcut, care, de unde începuse prin a aduna, cu ÎNCREDERE, miraje, sfârşeşte prin a dărui, cu CREDINŢĂ, bucurii concrete.
În romanul Ligiei Seman, apare, de mai multe ori, o afirmaţie exprimată în câteva variante:
„Dumnezeu există poate numai pentru cei ce au ce mânca şi îmbrăca, iar pentru noi nu…”
„Dacă există Dumnezeu, e bun doar cu unii, cu alţii nu… Cu noi nu”.
Magda trezea în sufletul Anei „un fel de revoltă faţă de nedreptatea Celui care a pus atât de multe calităţi în unele femei, iar în altele mult mai puţine”.
Ei, da. Pare că Dumnezeu nu a făcut lumea cu „dreptate”. Nicio clipă, un orb din naştere nu va vedea. Tot el, tot el, un om născut cu handicap motor nu va putea merge câţiva paşi în cadenţă, în timp ce alţii vor deveni dansatori sau sportivi. Şi ieri, şi azi, şi mâine, cel care nu a primit har muzical va cânta (dacă va cânta) fals. Unii sunt bogaţi, alţii săraci; unii, frumoşi, alţii urâţi. Sunt, pe lume, abili şi naivi; extravertiţi şi introvertiţi; norocoşi şi ghinionişti; iubiţi şi urâţi; apreciaţi şi desconsideraţi; „observaţi” şi ignoraţi; profitori şi păgubaşi. Există dreptate?
Dintr-o perspectivă teoretic-literară, romanul are toate datele unei creaţii naturaliste. Lucrarea are o suprafaţă luată din realitate, care
poate fi chiar material de studiu psihosociologic. Mai multe destine sunt puse în constrângerile unor împrejurări relativ asemănătoare (copii rămaşi orfani sau abandonaţi de mamele lor), ale unei ambianţe austere comune (internatul) şi ale unor relaţii interumane predominant agresiv-privative (intercolegiale, în primul rând, dar şi cu personalul instituţiei de „ocrotire”). Nu este ceva inventat, în „Tragedie şi triumf”, nici în prezentarea personajelor ideale, pentru că ele nu sunt idealizate (în special, Raul şi Edi mai şi greşesc; Mihai Stâncă şi Magda vor trece prin eşecuri şi momente de interogaţie.), iar modéle se vor contura şi dintre celelalte. În substratul artistic, imaginile se realizează după norme expresioniste, în tonuri intense, contrastante, trasate în forţă. Cu toate acestea, cartea Ligiei Seman nu este nici o simplă scriere naturalistă, nici una exclusiv expresionistă, nici numai ambele, la un loc. „Tragedie şi triumf” este, mai degrabă, un roman «naturalist» neterminat şi aceasta exact din cauză că se termină în ceea ce este şi ar trebui să fie pentru toţi «natural». Parametrii expresionismului nu se restrâng la tuşe tari. Liniile, adesea deosebit de violente, sunt realizate, de multe ori, din culori calde şi vor domina finalul volumului. Va fi o gradaţie, însă, în succesiunea narativă, de la roşul sălbatic (culoare, totuşi, caldă), la auriul serafic. Prin urmare, romanul are tot ce-i trebuie pentru a fi o operă naturalist-expresionistă, dar oferă mult mai mult decât atât.
Suferinţa este dusă, fără milă, până la apogeu. Dar trebuie să ne amintim că apogeul este punctul celei mai lungi bătăi, relaţia cea mai îndepărtată a pământului în Cer – relaţia, în distanţă, cu o stea. Trăim într-un rai pe care nu-l recunoaştem. Ni se pare rezervat altora, plasat foarte departe de noi şi inaccesibil. Foamea extremă, însă, îl relevă şi într-o coajă de pâine. („Dar eu am văzut cât se bucura de ceea ce are, mai mult decât ne bucurăm noi de mese îmbelşugate”.) În lumea promiscuă în care trăiesc sau din care, rareori, scapă, eroii cărţii descoperă raiul în senzaţii aievea şi îl văd în volume palpabile, de pe-aici, de pe la noi: „Fără bătaie, viaţa e «rai»”; „Casă, casă şi iar casă, / Rai pe pământ cine-o are”; „Aici ai vană, ai chiuvetă, ai prosoape… e rai, Maria”; „acum înţeleg de ce îţi plăcea să fii bolnav când erai mic”.
Descurajarea atinge paroxismul, însă acest stadiu maximal va secunda performanţa. Din punga cu aurolac – punga învinşilor – se inhalează, totuşi, vise. „Din multe pe care le visăm, multe vor deveni realitate… Dar dacă nu visăm, ce ar putea deveni realitate?”. Realitatea-realitate e prezentă, e cotidiană, e banală. Dar «devenirea», realitatea devenită realitate, comportă realizare – este o reuşită, un «triumf», o sărbătoare. „Şi nu suntem îndreptăţiţi să visăm visuri măreţe când avem un Dumnezeu atât de mare?”Mai sunt, în carte, furtuni de sensibilitate vexată („Cucoanele alea ziceau […]: «Două saltele ajung… atâtea conserve… atâtea pături…»”), umilită („Hă! Hă! Râdeau băieţii. E bâlbâit! Hă! Hă! E bâlbâit!”), reprimată („Ei, zile!… Luni de zile!”; „Tare aş vrea să-i pot spune că nu am mai vrut şi gata… că nu mi-a păsat…”; „[tată-meu] ăl bun s-o aruncat de la etaj când eram mic”), torturată („Pe mine mă bătea tată-meu vitreg […]. Odată m-o luat şi m-o pus cu gâtul pe buturuga unde tăia lemne, iar pe mama n-am auzit-o să zică nimic” – aceasta din urmă, indiferenţa mamei, fiind tortura propriu-zisă, persistentă şi neacceptată, evidentă şi care, undeva, în subconştient, nu vrea să se lase crezută), respinsă („Că dacă nu ne descurcăm noi singuri cum putem, cine să ne ajute?”; „Se vede când la un om îi pasă de tine cu adevărat”). Şocul emoţional nu se amortizează. Conflictul interior face corp cu presiunile anturajului agresiv şi frustrant. Cât va trăi, Vlad va fi logonevrotic şi enuretic – indicii sigure ale tulburărilor sale afective şi nervoase. Sensibilitatea, însă, este focarul cunoaşterii, al înţelegerii, al puterii de apreciere. Tocmai pentru că ea le este foarte accentuată, personajelor cărţii, cuvântul biblic nu le va fi inaccesibil, deşi internii orfelinatului sau „rezidenţii” canalelor au o cultură foarte precară. Vlad (ca şi ceilalţi din „Tragedie şi triumf”) îl va găsi pe Dumnezeu tocmai în neînţeles – în cvasiobscurul, pentru el, cuvânt biblic, exact în Taina lui Dumnezeu, în verbul sacru, pentru care iniţiatul nu are nevoie de traducere, ci de intuiţie – la fel cum orbii „intuiesc” natura, obiectele, persoanele, fără să le fi văzut vreodată aparenţele. În privinţa luării de atitudine, nu i-a trebuit lui Vlad o constituţie de cascador ca să-şi salveze semenul. A fost dipus să o facă, l-a salvat şi fizic, i-a salvat şi sufletul, pe ger, cu propriul palton şi cu propria-i viaţă. Nu o putea face şi dintr-un cărucior?
Totul este sub stăpânirea trăirii interioare. Vlad cânta cât se poate de distonant, dar inima îi bătea atât de armonios, încât iertarea dată lui Doroftei nu a fost falsă. Şi e sigur că rugăciunea pentru viitorul soţ al Magdei a fost cea mai sinceră cu putinţă: legăturile lui cu Magda şi Raul erau prea strânse să nu fie aşa, fuseseră înnodate, de Vlad, în sentimentele şi resentimentele lui omeneşti (prietenie acceptată, iubire imposibilă sperată, pornirea spre desfiinţare a „rivalilor” – uciderea păpuşii, tentativa de a-l omorî pe Raul); de printre mari suferinţe, aspiraţii neîmplinite şi rare mici bucurii, Vlad „a ales din tot sufletul calea Adevărului: a ales să iubească în lumea aceasta ce-i fusese ostilă”. Vlad, în tentativa lui de asasinat propriu-zis, a fost, pe bună dreptate, asemănat, într-o altă recenzie, cu Lucifer. Şi Lucifer dintr-o dezlănţuire de sensibilitate ajunge la cădere închipuindu-şi că va urca. Vlad, însă, va reuşi să-şi controleze sensibilitatea, să-şi stopeze căderea şi, apoi, să-şi înalţe sensibilitatea prinzând, din urmă, adevărata natură a fiinţei umane, liberă să viseze, dar cenzurându-şi, cu discernământ, tendinţa spre emancipare luciferică.
„Erau şi oameni care pe pământ avuseseră resurse fizice limitate, oameni cu deficienţe. Unii n-au putut din pricina muţeniei sau surzeniei să înalţe vreodată un imn de slavă, dar încremeneau îngeri consternaţi de vibraţiile ce umpleau cerul când astfel de inimi cântau pe pământ. Alţii fuseseră atât de limitaţi fizic, încât nu se ridicaseră nicicând din paturile lor, dar acolo, în ascunzişurile cămăruţei, făcuseră lucrări la fel de mari, în ochii lui Dumnezeu, ca cei mai spirituali oameni pe care i-a avut omenirea, pentru că s-au rugat pentru mulţi şi au binecuvântat pe Dumnezeu pentru toate momentele vieţii lor, compătimite de mulţi. Erau oameni care nu văzuseră vreodată lumina soarelui, dar în inima lor Soarele Iubirii strălucise cu o lumină ce a rămas şi va rămâne peste veacuri. / Toţi aceştia îşi înţeleseseră chemarea şi scopul pe pământ. Ceruseră lucruri mari de la un Dumnezeu mare şi li s-au dat.”
Dumnezeu, „pentru noi nu”, „Cu noi nu”? – Vald ajunge la răspuns. Cititorul, la fel. Fiindcă formula „roman creştin” nu pare să intereseze, deocamdată, critica literară, pentru a o putea încadra, totuşi, în nomenclatorul ei, am putea numi cartea „Tragedie şi triumf” roman didactic, pentru că, aşa cum s-a spus deja, este o carte a soluţiilor. Ea creează premisele aflării Adevărului, oferă pârghiile eliberării şi dovedeşte că din noapte răsare Lumina.
Nimeni nu se naşte perfect. Sunt frecvente defectele fizice, intelectuale, morale, dificultăţile conjuncturale. Sufletul, însă, nu lipseşte nici geniului, nici retardatului, nici favoritului sorţii, nici nenorocosului. Creştinismul, fiind religia care se cultivă în suflet şi cultivă sufletele, este şi religia universală, a tuturor „neamurilor” (nu numai ca etnii, ci şi ca intelecte, caractere, temperamente etc.). Este loc, în această religie, nu doar pentru preotul Mihai Stâncă, ci şi pentru Miron Gură. Se va găsi loc şi pentru Vlad, şi pentru Doroftei, iar Edi, ajuns capelan, va putea ocupa un loc mai „în faţă” începând să considere oamenii după alt rang decât cel social. Este religia perfecţionării sufletului. Traseul este mai scurt sau mai lung, mai direct sau mai sinuos. Călin va avea parte mai devreme de Naşterea Domnului în inima lui, pentru că, în ciuda circumstanţelor (aceleaşi, pentru toţi cei din cămin), el şi-a cultivat capacitatea de a radia răul: „Şi atunci, lacrimile lui îngheţară pe gene. Durerea lui se transformă, sublimată într-un episod scump şi adorat pe care şi-l va aminti mereu”. Chiar dacă şi-a dorit nespus să fie cu mama lui, el nu a emis pretenţii. A aşteptat, cu răbdare, şi a prelungit termenele până la… infinit. „Călin numai dăduse… în felul lui… totul”. Vlad şi Doroftei, în schimb, vor face mari ocoluri fiindcă ei sunt egocentrici. Fie că se prezintă ca un mod verbal sau realizează un raport gramatical, condiţionalul este expresia exigenţei. Doroftei îl rumegă la nesfârşit pe „dacă”, dar nu raportează niciodată ipoteza la propria persoană. „Dacă i-ar fi păsat cuiva de mine… dacă i-ar fi păsat…” şi numai «dacă celălalt», atunci «eu» aş fi un alt om, gândeşte el în tot romanul şi are nevoie de gestul ultim al altuia ca să poată înţelege: „Îi pasă cuiva de mine… Acum ştiu că-i pasă!… Căci a murit pentru mine!…”. Dar nu a fost nimic zadarnic. Doroftei devine, într-adevăr, alt om. Vlad, care, de mic, şi-a cultivat frica („Teama ajunsese să se infiltreze în cele mai banale activităţi şi gânduri ale lui”) – sentiment concentrat asupra propriei persoane – şi, din cauza groazei, s-a pretat la umilinţă, cu nuanţele ei de docilitate, slugărnicie, asumarea stării de inferioritate etc., apoi la alte forme ale laşităţii – terorizarea celor mai mici şi mai slabi decât el, furt, cerşetorie, relaţii perverse, drog -, după ce-I face iesle lui Hristos în inima lui, dă egocentrismul pe altruism (de multe ori, consumat în anonimat), comunicat în gestul rugăciunii pentru altul, în al sacrificiului material, în al protejării altora, în al periclitării vieţii sale, în gestul iertării şi îşi schimbă viciile în virtute. „- Cred că e prost tare. Că odată Mişu a vrut să-i bage cu de-a sila ţigarea în gură, sau să-l facă să ia aurolac, dar el mai bine a suportat să-l lovească… să-l bată până i-a curs sânge pe nas şi pe gură. E nebun: că pe deasupra, după toate astea, i-a cumpărat un pachet de cafea! I le pune sub haine… Nu zice nimic, dar toţi ştim că sunt de la el”. Un „prost”, în ochii descurcăreţilor, atât de „prost”, încât nici nu-i invidiază.
Este, din nou, seara de Crăciun. „Şi Vlad şi Ana, mergând spre casa lor, auzeau colindători pe drum. Şi în sufletul lor era multă linişte. Nu se mai uitau cu jind pe la ferestre cu sufletul gemând de povara cuvintelor deznădăjduite ale mamei: «Dumnezeu e bun numai cu cei care au… pentru ceilalţi nu există». Fusese nevoie să renunţe mai întâi la aceste gânduri, ca Dumnezeu să le arate contrariul”.
Romanul se încheie într-o scală apolinică. Înainte de retragerea lui din această lume, ca demult, la începutul cărţii, în copilărie, Vlad „Aduna cu nesaţ de pe jos perluţă cu perluţă, ciobuleţ cu ciobuleţ, ceea ce i se dăduse prin cuvintele bătrânei” (care îi citise din Biblie). Sunt, acum, alte «pietre», dar aceeaşi capacitate de credinţă, despre care, mulţi ani, Vlad nu a ştiut nimic. Pietricele, pietre, bolovani, perluţe, ciobuleţe din care amnarul credinţei aprinde stele. E nedrept Dumnezeu cu cei „proşti” sau părtinitor cu cei „deştepţi”?
E seara de Crăciun. În suflete, e lumină, e cald şi e căldură, e bună dispoziţie şi e pace. Aici, nu sunt excepţii. „Hristos se naşte! Măriţi-L!”
„Tragedie şi triumf” este cartea Naşterii Domnului în inimi, fără deosebire între locuirea în palat sau în cocioabă. Şi scrie în ea despre cum bolovănosul păcat se poate preschimba în strălucitoare, ca-n cel mai stelar vis, Mântuire. Numai SĂ CREDEM şi SĂ DĂRUIM IUBIRE
Sursa: index.php?option=com_content&view=article&id=1144:pietricelele-se-fac-stele&catid=40:reviews&Itemid=605
0.590505
-0.568542
Am citit in aceasta dimineata un articol din ultimul numar al revistei Priscila. In cadrul articolului intitulat „Epuizarea se trateaza cu RISSSS” adica Rugaciune, Incurajare, Sanatate, Sport, Sex si Speranta, o mamica spunea: „Nu trebuie sa uitam ca tot acest proces (de mamica) este in mana lui Dumnezeu si, in mod sigur, El vrea sa invatam ceva. Pe mine, in cei 3 ani de cand sunt mamica a 2 copii cu varste sub 3 ani, m-a invatat enorm, m-a schimbat si m-a cizelat (uneori prin lacrimi si durere) si m-a apropiat de El intr-un mod diferit decat eram inainte. M-a invatat ce inseamna iubirea neconditionata si sacrificiul si, cu toate ca eram o persoana egoista, egocentrista si obsedata de cariera, El mi-a topit inima si m-a invatat sa iubesc, sa ma sacrific, sa daruiesc, sa plang si sa rad si sa ma bucur de lucruri marunte”.
Femeia care mută munții! 