Cand Dumnezeu iti topeste inima…

Am citit in aceasta dimineata un articol din ultimul numar al revistei Priscila. In cadrul articolului intitulat „Epuizarea se trateaza cu RISSSS” adica Rugaciune, Incurajare, Sanatate, Sport, Sex si Speranta, o mamica spunea: „Nu trebuie sa uitam ca tot acest proces (de mamica) este in mana lui Dumnezeu si, in mod sigur, El vrea sa invatam ceva. Pe mine, in cei 3 ani de cand sunt mamica a 2 copii cu varste sub 3 ani, m-a invatat enorm, m-a schimbat si m-a cizelat (uneori prin lacrimi si durere) si m-a apropiat de El intr-un mod diferit decat eram inainte. M-a invatat ce inseamna iubirea neconditionata si sacrificiul si, cu toate ca eram o persoana egoista, egocentrista si obsedata de cariera, El mi-a topit inima si m-a invatat sa iubesc, sa ma sacrific, sa daruiesc, sa plang si sa rad si sa ma bucur de lucruri marunte”.

Va vine sa credeti sau nu, eu m-am regasit in cuvintele „El mi-a topit inima” si aproape ca mi-au dat lacrimile. Te regasesti si tu in aceste cuvinte? Simti ca Dumnezeu nu face altceva cu tine in ultima vreme decat „sa-ti topeasca inima?”

„El mi-a topit inima!” Acest proces nu este si nu a fost niciodata usor pentru mine. Am varsat lacrimi in acesti primi ani de casnicie si de mama si, uneori, m-am simtit asemeni lui Naomi care a spus: „Dumnezeu mi-a umplut inima de amaraciune”. Insa nu despre lacrimile din viata mea vreau sa vorbesc in acest articol. (Am vorbit suficient despre ele in cartea „Femeia care muta muntii”), ci despre frumusetea din spatele lor. Cum? Exista o frumusete in spatele lacrimilor? Da!!

‘Prin intristarea fetei, inima se face mai buna”!! Aceasta este frumusetea care ia nastere in urma lacrimilor. Inima ta devine mai buna, mai blanda, mai preocupata de semeni, mai darnica, mai pura, mai doritoare de cer si de Dumnezeu, mai plina de bucurie la vederea unui lucru aparent banal dar plin de insemnatate, mai rugativa, mai frumoasa!! Inima ta devine mai aproape de Dumnezeu si asta e tot ceea ce conteaza!!

P.S. Daca nu as fi simtit eu insami greutatile, frustrarile si provocarile statutului de mama atat de intens, va asigur de faptul ca nu as fi scris niciodata cartea „Femeia care muta muntii”. Simtind insa aceasta „topire a inimii” ingaduite de Dumnezeu in viata mea si agatandu-ma mereu de El pentru a birui, am simtit dorinta si calauzirea de a impartasi si cu alte mame aceste trairi dar si principiile pe care Dumnezeu mi le-a dat, principii care mi-au adus din nou bucuria deplina in Isus, familie, serviciu etc. Iata un alt lucru frumos, zic eu, care s-a conturat in urma unei perioade de „prelucrare prin foc”.

Tie cum ti-a schimbat Dumnezeu inima?! Simti ca in aceasta perioada El „iti topeste inima”? Nu uita: Cu cat rabzi mai umila acest proces cu atat mai scurt va fi! Dumnezeu sa ne dea tuturor puterea de a rabda incercarile vietii care vin oricum din mana Lui si care ne pregatesc , practic, pentru cer!! Merita!!

Anunțuri

„Deschide-mi ochii!”, carte de meditatii zilnice semnata Ana Tatar Andras!

„Deschide-mi ochii ca sa vad lucrurile minunate ale Legii Tale” – Psalmul 119.18

Acest verset extraordinar sta la baza unei carti de meditatii zilnice scrise de Ana Tatar Andras, autoare de carte originara din zona Clujului dar care acum locuieste în North Carolina, USA. Cele peste 360 de meditatii ale cartii intitulate intr-un mod extrem de sugestiv si binevenit „Deschide-mi ochii!” , câte o meditatie pentru fiecare zi a anului,  ne vorbesc despre caracterul si înclinatiile sale crestine, în pagini strânse cu pricepere în cartea de „Meditatii zilnice bazate pe Evanghelia dupa Ioan” si publicata la Editura RISOPRINT, Cluj Napoca.

Renumitul pastor Livius T. Percy descrie in doar câteva cuvinte care e scopul acestor meditatii pentru cititor:

„ Cu sensibilitate si dragoste, Ana Andras ne invita sa ne delectam in Cuvânt, in rugaciune si in meditatie la frumusetea Domnului, descoperita in Scriptura. Ne invita sa privim apoi viata si problemele cotidiene prin prisma Cuvântului, sub calauzirea Duhului Sfant, asa incât Cuvântul sa devina viu si lucrator in noi.”

Din primele cuvinte scrise in carte, autoarea Ana Tatar Andras marturiseste:

Nu este un lucru usor sa fii o femeie credincioasa in zilele noastre. Viata nu a fost niciodata o provocare atât de mare. … Dumnezeu sta gata sa ajute, ori de câte ori Ii cerem. … Pânza vietii se tese cu multe obiceiuri, dar nici un obicei nu este mai important decât rugaciunea si citirea Cuvântului.

Cu alte cuvinte, esti ceea ce citesti si ceea ce faci. Ana Tatar citeste Cuvântul, mereu insetata si plina de iubire, mediteaza la El si inalta zilnic rugaciuni catre Dumnezeu. Citind cartea cu meditatiile Anei, poti fi sigur de câteva lucruri. Vei invata cât de curând sa pui intrebari. Sa-i pui intrebari lui Dumnezeu si tie insuti. Dar vei invata si sa raspunzi unor intrebari, dar si sa astepti un raspuns personal, pentru tine, de la Dumnezeu.

Chiar daca nu ne spune in mod explicit care i-a fost modelul pentru viata sa spirituala, Ana vorbeste despre bunica ei si despre matusa Florica, care au incurajat-o sa invete, sa citeasca, sa cânte si sa se roage; vorbeste despre exemplul bun al parintilor; vorbeste despre Biserica din Panticeu si despre Biserica Baptista Iris din Cluj, unde l-a avut prieten si pastor pe Beni FARAGAU, foarte cunoscut in lumea evanghelica din România si de afara.Insa, fara nici o indoiala, modelul ei este Isus Cristos, pe care il adora si despre care marturisesc, in mod constant, meditatiile sale.

Cartea „Deschide-mi ochii!” de  Ana Tatar Andras a fost publicata la Editura „RISOPRINT”, Cluj Napoca in 2011. Ea poate fi achizitionata de la libraria Gramma accesand acest link: Deschide-mi-ochii! sau intrand pe blog-ul personal al autoarei www.anatatarandras.wordpress.com. Cartea poate fi citita in format electronic pe blog!

Sursa: deschide-mi-ochii

IUBEŞTE-L PE DUMNEZEU DIN TOATĂ INIMA! carte semnata Rodica Filip!

IUBEŞTE-L PE DUMNEZEU DIN TOATĂ INIMA! este o noua carte pentru femei, carte semnata Rodica Filip!

„Cartea  este asemenea autoarei, o venă în care sângele se mişcă plin de viaţă, cu intensitate, dar şi cu sensibilitatea proprie unei feminităţi pure, în sensul clasic al termenului: „Uimitor! Inima unei femei poate fi un loc deosebit de încântător, unde găseşti comori neînţelese de iubire, compasiune şi putere de sacrificiu. Poate purta în ea, în acelaşi timp, admiraţie pentru splendoarea unui trandafir, milă pentru suferinţa unei prietene, durere pentru moartea cuiva drag, apreciere pentru o plăcintă bună, simpatie pentru o vânzătoare amabilă, bucurie pentru rezultatul unui test de sarcină, cât şi admiraţie pentru Dumnezeu.”

Dezamăgirea vieţii lui Tolstoi a constat în imposibilitatea trăirii unei vieţi de sacrificiu la modul cel mai total. Sub aceiaşi termeni, dar cu alte semnificaţii, Rodica Filip vorbeşte despre o autenticitate totală a creştinismului în rândul femeilor : o viaţă de tipul « totul sau nimic ». „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta,  cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău!” (Matei 22:37). Simpla punere a acestei probleme în contextul unei astfel de cărţi aduce la lumină o înţelegere în profunzime a psihologiei feminine. Aici e punctul cel mai tare al insulei lui Ioan Groşan: femeia este prin excelenţă o fiinţă creată pentru a oferi totul sau pentru a-şi hrăni egoul la modul cel mai adânc. Ea trebuie să îşi înţeleagă structura de Eva, de dătătoare de viaţă în orice fel posibil. Parcurgerea diferitelor tipuri de dragoste, de la eros până la agape aduce în prim plan miza scriitoarei: înţelegerea faptului că asemenea Celui care a dat totul, femeia trebuie să privească prin perspectiva oferită de Pessoa în Marinarul: „Singură marea altor pământuri e frumoasă. Cea pe care o vedem ne dă întotdeauna nostalgia celei pe care n-o vom vedea niciodată.” Interpretăm aici: noi nu vedem la propriu marea care ne aşteaptă în veşnicie, dar viaţa pe care o avem acum ne aminteşte mereu de frumuseţea ei, de aceea dragostea agape e cea pe care o căutăm – ea este o umbră a vieţii viitoare.(…)Recomand cu cea mai mare căldură citirea acestei cărţi despre femei – despre adevăratele femei, valoroasele piese din puzzle-ul vieţii celor din jur. (Ligia Seman in prefata cartii)

„Rodica Filip este vocea celei ce striga in pustiul Olteniei cu bucuria femeii care a descoperit izvoare proaspete cu apa pentru suflet. Parasind zona de confort si siguranta, a ales sa nu se uite in urma, ca sotia lui Lot, ci impreuna cu sotul ei, sa sape fantani ale mantuirii in zonele cele mai aride. Experimentand ea insasi pustiul, in tate formele: financiar, afectiv, spiritual… isi tese experientele in fiecare fila a acestei carti, cu transparenta si vulnerabilitate, dar in acelasi timp, cu increderea neclintita in Isus, Unicul si Singurul care poate da Apa vie. Multe alte femei care trec prin experiente similare, vor fi incurajate si ridicate prin viata Rodicai, care este un indicator catre adevarata Sursa de putere si restaurare.Din toata inima, asa este acest “intai nascut” al unei scriitoare din generatia tanara, care cu siguranta, va inmulti familia, inca mica, a cartilor crestine romanesti.” (Angela Tiprigan)

Rodica Filip este casatorita cu Mircea si au trei baieti: Samuel, Emanuel si Stefan. Impreuna slujesc femeilor si barbatilor din Oltenia, in cadrul bisericilor locale si in penitenciare.

Surse: prefata-cartea-din-toata-inima-de-rodica-filipIubeste-l-pe-Dumnezeu-din-toata-inima!

Povestea creionului, de Paul Choelho

Copilul îşi privea bunicul scriind o scrisoare. La un moment dat,  întrebă:
– Scrii o poveste care ni s-a întâmplat nouă? Sau poate e o poveste despre mine?
Bunicul se opri din scris, zâmbi şi-i spuse nepotului:
– E adevărat, scriu despre tine. Dar mai important decât cuvintele este creionul cu care scriu. Mi-ar plăcea să fii ca el, când vei fi mare.
Copilul privi creionul intrigat, fiindcă nu văzuse nimic special la el.
– Dar e la fel ca toate creioanele pe care le-am văzut în viaţa mea!
– Totul depinde de felul cum priveşti lucrurile. Există cinci calităţi la creion, pe care, daca reuşim să le menţinem, vom fi totdeauna un om care trăieşte în bună pace cu lumea.

Prima calitate: poţi să faci lucruri mari, dar să nu uiţi niciodată că există o Mână care ne conduce paşii. Pe aceasta mână o numim Dumnezeu şi El ne conduce totdeauna conform dorinţei Lui.

A doua calitate: din când în când trebuie să mă opresc din scris şi să folosesc ascuţitoarea.
Asta înseamnă un pic de suferinţă pentru creion, dar până la urmă va fi mai ascuţit. Deci, să ştii să suporti unele dureri, pentru că ele te vor face mai bun.

A treia calitate: creionul ne dă voie să folosim guma pentru a şterge ce era greşit. Trebuie să înţelegi că a corecta un lucru nu înseamnă neaparat ceva rău, ceea ce este neapărat este faptul că ne menţinem pe drumul drept.

A patra calitate: la creion nu este important lemnul sau forma lui exterioară, ci mina de grafit din interior.

Tot aşa, îngrijeşte-te de ce se întâmplă înlăuntrul tău.

Şi, în sfârşit, a cincea calitate a creionului: lasă totdeauna o urmă. Tot aşa, să ştii că tot ce faci în viaţă va lăsa urme, astfel că trebuie să încerci să fii conştient de fiecare faptă a ta.

Articol dedicat prietenei mele, Kllaudia

Sursa: http://camarasufletului.wordpress.com/2012/03/19/povestea-creionului-de-paula-choelho/

Cel mai bun lucru pe care poţi să-l faci pentru copiii tai!

SĂ LAŞI CEVA ÎN URMĂ DIN CARE SĂ SE VADĂ CHIPUL LUI HRISTOS DIN NOI

„Păzeşte dar legile şi poruncile Lui… ca să fii fericit tu şi copiii tăi după tine…” Deuteronom 4:40

Valorile spirituale sunt mai mult prinse decât învăţate. Ca părinte, transmiţi în permanenţă val­ori copiilor tăi.

Deci:

Învată-i să se roage!

Ajută-ţi copilul să înţeleagă că rugăciunea este modul prin care zidim o prietenie de-o viaţă cu Dumnezeu, iar ei vor avea nevoie de această relaţie, mai ales când nu mai eşti cu ei să-i ajuţi. Spune-le că Dumenzeu este disponibil 24 de ore 7 zile pe săptămână.

Nu le spune, arată-le!

Tu eşti cel care formează conceptul de Dumezeu în copiii tăi. Fie că eşti plin de dragoste şi protectiv sau distant şi rece, copiii tăi vor creşte văzându-L pe Dumnezeu prin experienţele pe care le au cu tine. De exemplu, Dumnezeu nu este niciodată ocupat pentru a fi întrerupt, El spune mereu că ne iubeşte şi nu este niciodată abuziv. Ai prins ideea?

Învaţă-i cum să-L vadă pe Dumnezeu în alţii!

Odată ce copiii tăi îl văd pe Dumnezu la lucru în propriile lor vieţi, vor începe să-L vadă şi în vieţile altora. Când se întâmplă acest lucru, îi vor preţui şi îi vor respecta pe ceilalţi, şi vor fi preţuiţi şi respectaţi la rândul lor – iar aceasta le va da sigu­ranţă!

Nu îi trimite, ci mergi cu ei!

Copiii tăi au nevoie să creadă – dar şi să aparţină cuiva! Învaţă-i că aşa cum un organ desprins de organism moare, tot aşa şi ei vor muri spiritual dacă nu fac parte dintr-o biserică. Aparţinerea înseamnă că ei vor avea mereu unde să se ducă!

Biblia spune:  „Invaţă pe copil calea pe care trebuie să o urmeze şi când va îmbătrâni nu se va abate de la ea” (Proverbe 22:6).

Cel mai bun lucru pe care poţi să-l faci pentru copiii tai este să le arăţi adevărata cale!!

Sursa: www.campemanuel.com

Pietricelele se fac stele in „Tragedie si Triumf” de Ligia Seman!

„Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor” – şi, după fermecata traducere din Noul Testament de la Bălgrad, „Fericiţi surumanii sufleteşti, că acelora iaste Împărăţiia ceriurelor” – (Matei 5, 3). Departe de a fi „proşti”, ei au sufletul curat, sărac de impurităţi, foarte compatibil cu Împărăţia lui Dumnezeu.E seara de Crăciun, în care, pe la case, umblă colindătorii. E seara când se reface traseul spre Adevăr. E seara în care se dă şi se primeşte. Isus a venit pe pământ cu darul Mântuirii şi a primit, la rândul Lui, închinarea magilor – călători nu întâmplător conduşi de stea (iar darurile lor exprimă trei mari gusturi omeneşti). „Suntem creaţi să iubim, să dăm ce avem mai bun în noi, dar şi să primim de la cei din jur” – scrie Ligia Seman, în romanul „Tragedie şi triumf”.

În case, e lumină, e cald şi e căldură, e bună dispoziţie şi e pace. Dar sunt şi excepţii. „Prostit” de sora lui mai mare, un băieţel sărac îşi umple buzunarele cu pietricele, CREZÂND că sunt steluţele de la artificii transformate la contactul cu solul. Şi… „Cred că e prost tare”, va spune, despre el, peste mulţi ani şi peste multe pagini, un personaj. Vlad rămâne un „prost” incurabil, un neprefăcut, care, de unde începuse prin a aduna, cu ÎNCREDERE, miraje, sfârşeşte prin a dărui, cu CREDINŢĂ, bucurii concrete.

În romanul Ligiei Seman, apare, de mai multe ori, o afirmaţie exprimată în câteva variante:

Dumnezeu există poate numai pentru cei ce au ce mânca şi îmbrăca, iar pentru noi nu…

Dacă există Dumnezeu, e bun doar cu unii, cu alţii nu… Cu noi nu”.

Magda trezea în sufletul Anei „un fel de revoltă faţă de nedreptatea Celui care a pus atât de multe calităţi în unele femei, iar în altele mult mai puţine”.

Ei, da. Pare că Dumnezeu nu a făcut lumea cu „dreptate”. Nicio clipă, un orb din naştere nu va vedea. Tot el, tot el, un om născut cu handicap motor nu va putea merge câţiva paşi în cadenţă, în timp ce alţii vor deveni dansatori sau sportivi. Şi ieri, şi azi, şi mâine, cel care nu a primit har muzical va cânta (dacă va cânta) fals. Unii sunt bogaţi, alţii săraci; unii, frumoşi, alţii urâţi. Sunt, pe lume, abili şi naivi; extravertiţi şi introvertiţi; norocoşi şi ghinionişti; iubiţi şi urâţi; apreciaţi şi desconsideraţi; „observaţi” şi ignoraţi; profitori şi păgubaşi. Există dreptate?

Dintr-o perspectivă teoretic-literară, romanul are toate datele unei creaţii naturaliste. Lucrarea are o suprafaţă luată din realitate, care poate fi chiar material de studiu psihosociologic. Mai multe destine sunt puse în constrângerile unor împrejurări relativ asemănătoare (copii rămaşi orfani sau abandonaţi de mamele lor), ale unei ambianţe austere comune (internatul) şi ale unor relaţii interumane predominant agresiv-privative (intercolegiale, în primul rând, dar şi cu personalul instituţiei de „ocrotire”). Nu este ceva inventat, în „Tragedie şi triumf”, nici în prezentarea personajelor ideale, pentru că ele nu sunt idealizate (în special, Raul şi Edi mai şi greşesc; Mihai Stâncă şi Magda vor trece prin eşecuri şi momente de interogaţie.), iar modéle se vor contura şi dintre celelalte. În substratul artistic, imaginile se realizează după norme expresioniste, în tonuri intense, contrastante, trasate în forţă. Cu toate acestea, cartea Ligiei Seman nu este nici o simplă scriere naturalistă, nici una exclusiv expresionistă, nici numai ambele, la un loc. „Tragedie şi triumf” este, mai degrabă, un roman «naturalist» neterminat şi aceasta exact din cauză că se termină în ceea ce este şi ar trebui să fie pentru toţi «natural». Parametrii expresionismului nu se restrâng la tuşe tari. Liniile, adesea deosebit de violente, sunt realizate, de multe ori, din culori calde şi vor domina finalul volumului. Va fi o gradaţie, însă, în succesiunea narativă, de la roşul sălbatic (culoare, totuşi, caldă), la auriul serafic. Prin urmare, romanul are tot ce-i trebuie pentru a fi o operă naturalist-expresionistă, dar oferă mult mai mult decât atât.

Suferinţa este dusă, fără milă, până la apogeu. Dar trebuie să ne amintim că apogeul este punctul celei mai lungi bătăi, relaţia cea mai îndepărtată a pământului în Cer – relaţia, în distanţă, cu o stea. Trăim într-un rai pe care nu-l recunoaştem. Ni se pare rezervat altora, plasat foarte departe de noi şi inaccesibil. Foamea extremă, însă, îl relevă şi într-o coajă de pâine. („Dar eu am văzut cât se bucura de ceea ce are, mai mult decât ne bucurăm noi de mese îmbelşugate”.) În lumea promiscuă în care trăiesc sau din care, rareori, scapă, eroii cărţii descoperă raiul în senzaţii aievea şi îl văd în volume palpabile, de pe-aici, de pe la noi: „Fără bătaie, viaţa e «rai»”; „Casă, casă şi iar casă, / Rai pe pământ cine-o are”; „Aici ai vană, ai chiuvetă, ai prosoape… e rai, Maria”; „acum înţeleg de ce îţi plăcea să fii bolnav când erai mic”.

Descurajarea atinge paroxismul, însă acest stadiu maximal va secunda performanţa. Din punga cu aurolac – punga învinşilor – se inhalează, totuşi, vise. „Din multe pe care le visăm, multe vor deveni realitate… Dar dacă nu visăm, ce ar putea deveni realitate?”. Realitatea-realitate e prezentă, e cotidiană, e banală. Dar «devenirea», realitatea devenită realitate, comportă realizare – este o reuşită, un «triumf», o sărbătoare. „Şi nu suntem îndreptăţiţi să visăm visuri măreţe când avem un Dumnezeu atât de mare?”Mai sunt, în carte, furtuni de sensibilitate vexată („Cucoanele alea ziceau […]: «Două saltele ajung… atâtea conserve… atâtea pături…»”), umilită („Hă! Hă! Râdeau băieţii. E bâlbâit! Hă! Hă! E bâlbâit!”), reprimată („Ei, zile!… Luni de zile!”; „Tare aş vrea să-i pot spune că nu am mai vrut şi gata… că nu mi-a păsat…”; „[tată-meu] ăl bun s-o aruncat de la etaj când eram mic”), torturată („Pe mine mă bătea tată-meu vitreg […]. Odată m-o luat şi m-o pus cu gâtul pe buturuga unde tăia lemne, iar pe mama n-am auzit-o să zică nimic” – aceasta din urmă, indiferenţa mamei, fiind tortura propriu-zisă, persistentă şi neacceptată, evidentă şi care, undeva, în subconştient, nu vrea să se lase crezută), respinsă („Că dacă nu ne descurcăm noi singuri cum putem, cine să ne ajute?”; „Se vede când la un om îi pasă de tine cu adevărat”). Şocul emoţional nu se amortizează. Conflictul interior face corp cu presiunile anturajului agresiv şi frustrant. Cât va trăi, Vlad va fi logonevrotic şi enuretic – indicii sigure ale tulburărilor sale afective şi nervoase. Sensibilitatea, însă, este focarul cunoaşterii, al înţelegerii, al puterii de apreciere. Tocmai pentru că ea le este foarte accentuată, personajelor cărţii, cuvântul biblic nu le va fi inaccesibil, deşi internii orfelinatului sau „rezidenţii” canalelor au o cultură foarte precară. Vlad (ca şi ceilalţi din „Tragedie şi triumf”) îl va găsi pe Dumnezeu tocmai în neînţeles – în cvasiobscurul, pentru el, cuvânt biblic, exact în Taina lui Dumnezeu, în verbul sacru, pentru care iniţiatul nu are nevoie de traducere, ci de intuiţie – la fel cum orbii „intuiesc” natura, obiectele, persoanele, fără să le fi văzut vreodată aparenţele. În privinţa luării de atitudine, nu i-a trebuit lui Vlad o constituţie de cascador ca să-şi salveze semenul. A fost dipus să o facă, l-a salvat şi fizic, i-a salvat şi sufletul, pe ger, cu propriul palton şi cu propria-i viaţă. Nu o putea face şi dintr-un cărucior?

Totul este sub stăpânirea trăirii interioare. Vlad cânta cât se poate de distonant, dar inima îi bătea atât de armonios, încât iertarea dată lui Doroftei nu a fost falsă. Şi e sigur că rugăciunea pentru viitorul soţ al Magdei a fost cea mai sinceră cu putinţă: legăturile lui cu Magda şi Raul erau prea strânse să nu fie aşa, fuseseră înnodate, de Vlad, în sentimentele şi resentimentele lui omeneşti (prietenie acceptată, iubire imposibilă sperată, pornirea spre desfiinţare a „rivalilor” – uciderea păpuşii, tentativa de a-l omorî pe Raul); de printre mari suferinţe, aspiraţii neîmplinite şi rare mici bucurii, Vlad „a ales din tot sufletul calea Adevărului: a ales să iubească în lumea aceasta ce-i fusese ostilă”. Vlad, în tentativa lui de asasinat propriu-zis, a fost, pe bună dreptate, asemănat, într-o altă recenzie, cu Lucifer. Şi Lucifer dintr-o dezlănţuire de sensibilitate ajunge la cădere închipuindu-şi că va urca. Vlad, însă, va reuşi să-şi controleze sensibilitatea, să-şi stopeze căderea şi, apoi, să-şi înalţe sensibilitatea prinzând, din urmă, adevărata natură a fiinţei umane, liberă să viseze, dar cenzurându-şi, cu discernământ, tendinţa spre emancipare luciferică.

Erau şi oameni care pe pământ avuseseră resurse fizice limitate, oameni cu deficienţe. Unii n-au putut din pricina muţeniei sau surzeniei să înalţe vreodată un imn de slavă, dar încremeneau îngeri consternaţi de vibraţiile ce umpleau cerul când astfel de inimi cântau pe pământ. Alţii fuseseră atât de limitaţi fizic, încât nu se ridicaseră nicicând din paturile lor, dar acolo, în ascunzişurile cămăruţei, făcuseră lucrări la fel de mari, în ochii lui Dumnezeu, ca cei mai spirituali oameni pe care i-a avut omenirea, pentru că s-au rugat pentru mulţi şi au binecuvântat pe Dumnezeu pentru toate momentele vieţii lor, compătimite de mulţi. Erau oameni care nu văzuseră vreodată lumina soarelui, dar în inima lor Soarele Iubirii strălucise cu o lumină ce a rămas şi va rămâne peste veacuri. / Toţi aceştia îşi înţeleseseră chemarea şi scopul pe pământ. Ceruseră lucruri mari de la un Dumnezeu mare şi li s-au dat.

Dumnezeu, „pentru noi nu”, „Cu noi nu”? – Vald ajunge la răspuns. Cititorul, la fel. Fiindcă formula „roman creştin” nu pare să intereseze, deocamdată, critica literară, pentru a o putea încadra, totuşi, în nomenclatorul ei, am putea numi cartea „Tragedie şi triumf” roman didactic, pentru că, aşa cum s-a spus deja, este o carte a soluţiilor. Ea creează premisele aflării Adevărului, oferă pârghiile eliberării şi dovedeşte că din noapte răsare Lumina.

Nimeni nu se naşte perfect. Sunt frecvente defectele fizice, intelectuale, morale, dificultăţile conjuncturale. Sufletul, însă, nu lipseşte nici geniului, nici retardatului, nici favoritului sorţii, nici nenorocosului. Creştinismul, fiind religia care se cultivă în suflet şi cultivă sufletele, este şi religia universală, a tuturor „neamurilor” (nu numai ca etnii, ci şi ca intelecte, caractere, temperamente etc.). Este loc, în această religie, nu doar pentru preotul Mihai Stâncă, ci şi pentru Miron Gură. Se va găsi loc şi pentru Vlad, şi pentru Doroftei, iar Edi, ajuns capelan, va putea ocupa un loc mai „în faţă” începând să considere oamenii după alt rang decât cel social. Este religia perfecţionării sufletului. Traseul este mai scurt sau mai lung, mai direct sau mai sinuos. Călin va avea parte mai devreme de Naşterea Domnului în inima lui, pentru că, în ciuda circumstanţelor (aceleaşi, pentru toţi cei din cămin), el şi-a cultivat capacitatea de a radia răul: „Şi atunci, lacrimile lui îngheţară pe gene. Durerea lui se transformă, sublimată într-un episod scump şi adorat pe care şi-l va aminti mereu”. Chiar dacă şi-a dorit nespus să fie cu mama lui, el nu a emis pretenţii. A aşteptat, cu răbdare, şi a prelungit termenele până la… infinit. „Călin numai dăduse… în felul lui… totul”. Vlad şi Doroftei, în schimb, vor face mari ocoluri fiindcă ei sunt egocentrici. Fie că se prezintă ca un mod verbal sau realizează un raport gramatical, condiţionalul este expresia exigenţei. Doroftei îl rumegă la nesfârşit pe „dacă”, dar nu raportează niciodată ipoteza la propria persoană. „Dacă i-ar fi păsat cuiva de mine… dacă i-ar fi păsat…” şi numai «dacă celălalt», atunci «eu» aş fi un alt om, gândeşte el în tot romanul şi are nevoie de gestul ultim al altuia ca să poată înţelege: „Îi pasă cuiva de mine… Acum ştiu că-i pasă!… Căci a murit pentru mine!…”. Dar nu a fost nimic zadarnic. Doroftei devine, într-adevăr, alt om. Vlad, care, de mic, şi-a cultivat frica („Teama ajunsese să se infiltreze în cele mai banale activităţi şi gânduri ale lui”) – sentiment concentrat asupra propriei persoane – şi, din cauza groazei, s-a pretat la umilinţă, cu nuanţele ei de docilitate, slugărnicie, asumarea stării de inferioritate etc., apoi la alte forme ale laşităţii – terorizarea celor mai mici şi mai slabi decât el, furt, cerşetorie, relaţii perverse, drog -, după ce-I face iesle lui Hristos în inima lui, dă egocentrismul pe altruism (de multe ori, consumat în anonimat), comunicat în gestul rugăciunii pentru altul, în al sacrificiului material, în al protejării altora, în al periclitării vieţii sale, în gestul iertării şi îşi schimbă viciile în virtute. „- Cred că e prost tare. Că odată Mişu a vrut să-i bage cu de-a sila ţigarea în gură, sau să-l facă să ia aurolac, dar el mai bine a suportat să-l lovească… să-l bată până i-a curs sânge pe nas şi pe gură. E nebun: că pe deasupra, după toate astea, i-a cumpărat un pachet de cafea! I le pune sub haine… Nu zice nimic, dar toţi ştim că sunt de la el”. Un „prost”, în ochii descurcăreţilor, atât de „prost”, încât nici nu-i invidiază.

Este, din nou, seara de Crăciun. „Şi Vlad şi Ana, mergând spre casa lor, auzeau colindători pe drum. Şi în sufletul lor era multă linişte. Nu se mai uitau cu jind pe la ferestre cu sufletul gemând de povara cuvintelor deznădăjduite ale mamei: «Dumnezeu e bun numai cu cei care au… pentru ceilalţi nu există». Fusese nevoie să renunţe mai întâi la aceste gânduri, ca Dumnezeu să le arate contrariul”.

Romanul se încheie într-o scală apolinică. Înainte de retragerea lui din această lume, ca demult, la începutul cărţii, în copilărie, Vlad „Aduna cu nesaţ de pe jos perluţă cu perluţă, ciobuleţ cu ciobuleţ, ceea ce i se dăduse prin cuvintele bătrânei” (care îi citise din Biblie). Sunt, acum, alte «pietre», dar aceeaşi capacitate de credinţă, despre care, mulţi ani, Vlad nu a ştiut nimic. Pietricele, pietre, bolovani, perluţe, ciobuleţe din care amnarul credinţei aprinde stele. E nedrept Dumnezeu cu cei „proşti” sau părtinitor cu cei „deştepţi”?

E seara de Crăciun. În suflete, e lumină, e cald şi e căldură, e bună dispoziţie şi e pace. Aici, nu sunt excepţii. „Hristos se naşte! Măriţi-L!

„Tragedie şi triumf” este cartea Naşterii Domnului în inimi, fără deosebire între locuirea în palat sau în cocioabă. Şi scrie în ea despre cum bolovănosul păcat se poate preschimba în strălucitoare, ca-n cel mai stelar vis, Mântuire. Numai SĂ CREDEM şi SĂ DĂRUIM IUBIRE

 Sursa: index.php?option=com_content&view=article&id=1144:pietricelele-se-fac-stele&catid=40:reviews&Itemid=605

„Femeia care muta muntii” la „Cartea Deschisa”, emisiune AlfaOmegaTV!!

Astazi, 24 martie, in cadrul emisiunii „Cartea Deschisa” difuzata la AlfaOmegaTV la ora 14:20 va fi prezentata cartea „Femeia care muta muntii”. Gratiana Miculit, realizatoarea emisiunii va prezenta statutul de casnica al femeii din unghiul in care este prezentat in carte. Trairile personale in calitate de sotie si de mama si toate implinirile, bucuriile dar si frustrarile, ingrijorarile sau dezamagirile aferente acestui statut vor fi tratate in cadrul emisiunii.

In clipul de mai jos puteti viziona emisiunea „Cartea Deschisa”, episod in care a fost prezentata cartea mea de debut „Femeia care muta muntii!” O recomand tuturor femeilor cu mult drag!!

„Femeia care muta muntii” in cadrul emisiunii „Portret de Carte” la RVESV!

Roxana Popovici ca prezenta astazi, 23 martie, in cadrul emisiunii „Portret de Carte” difuzata la Radio Vocea Evangheliei la ora 15:20 si in reluare in aceeasi zi la ora 20:50,  cartea „Femeia care muta muntii” ! O prima parte a acestei prezentari a fost difuzata ieri in cadrul aceleiasi emisiuni. Astazi, va fi partea a doua a emisiunii „Portret de Carte” in care Roxana evidentiaza statutul de casnica al femeii prezentat in unui din capitolele cartii „Femeia care muta muntii” si problemele, framantarile, depresiile si nemultumirile care se sustrag din acesta. Totodata sunt prezentate solutii la toate aceste probleme cu care se confrunta femeia in viata de zi cu zi!!

„Inspirându-mă din viaţa personală dar şi din trăirile altor femei despre care am aflat citindu-le cărţile, –Domnind peste împrejurările vieţii, de Ligia Seman, Anotimpurile Inimii, de Gigi Graham Tchividjian, Pathway to Purpose for Women, de Katie Brazelton, Adevărata valoare a unei femei, de Lisa Bevere şi altele -, am scris această carte cu gândul la tine, o femeie care se luptă în viaţa de zi cu zi cu o sumedenie de munţi şi care, rareori, găseşte în ea puterea de a transforma lacrimile de tristeţe din viaţa ei în lacrimi de bucurie. Nu sunt o femeie care a fost scutită, pe parcursul vieţii, de lupta cu diferiţi munţi, fie ei sub formă de lacrimi, de frământări, de neajunsuri, de probleme şi situaţii dificile sau, fie ei, sub formă de stres, de cârtire, de nemulţumire şi de dezamăgire faţă de viaţă. Am avut şi eu parte de astfel de momente, tocmai datorită faptului că nici o femeie nu va putea vreodată fugi de durerea fizică, sau sufletească, oricât de bună atletă ar fi. Inima mea s-a ridicat atunci la Ceruri şi Şi-a întrebat Creatorul:

Ce trebuie să învăţ de aici? Cum anume trebuie să mă comport în această situaţie pentru ca numele Tău să fie proslăvit, printre oameni, şi pentru ca inima Ta să găsească plăcere în mine?

Principiile prezentate în această carte sunt răspunsul pe care Dumnezeu mi L-a dat şi care este unul atât de minunat! „Femeia care mută munţii” va marca pentru orice femeie care va avea plăcerea de a o citi începului unei noi vieţi trăite împlinind scopul minunat pentru care a fost creată şi mutând deoparte multitudinea de munţi care tinde să o zdrobească, zilnic. Doar atunci femeia se va ferici pe sine şi va ferici la rândul ei pe alţii, prin simpla ei existenţă!

Îţi doresc să fii o femeie care mută munţii, astăzi şi în fiecare zi! Mă rog ca  Dumnezeu să te ajute la aceasta şi Să-şi ia slava şi gloria din viaţa ta şi din a mea, mereu!” (Daniela Delibaş)

Tudor Petan, director AlfaOmegaTV despre cartea „Femeia care muta muntii”!!

Astazi, 23 martie, la ora 13 va fi difuzata la Televiziunea AlfaOmega o prezentare scurta a cartii  „Femeia care muta muntii”. In a doua parte a emisiunii „AlfaOmega in Obiectiv”, emisiune ce a fost difuzata ieri la ora 20:30 iar astazi urmeaza sa fie difuzata in reluare la ora 13 si duminica la ora 17:30, directorul TV Tudor Petan va prezenta doua carti care pot fi gasite pe libraria online a site-ului http://www.alfaomega.tv , printre care va spune cateva ganduri si despre cartea mea de debut. O prima parte a interviului acordat televiziunii AlfaOmega va rula imediat dupa scurta lui introducere. Interviul intreg va fi difuzat in cadrul emisiunii „Cartea Deschisa” realizata de Gratiana Miculit si difuzata sambata la ora 14:20 dar si  in cadrul emisiunii „Mapamond Crestin” difuzata sambata la ora 17:30 si in reluare duminica la 20:30.

Cartea „Femeia care mută munţii” poate fi achiziţionată la preţul de 30 lei de la librăriile Agape şi Micul Betleem din Suceava dar şi de la librăria şi biblioteca Betel din Rădăuţi, librăria Stephanus din Bucureşti, librăria Gramma din Arad, librăria Radio Vocea Evangheliei Oradea, libraria Societatea Biblica din Romania, libraria CLC Romania, libraria New Life Sibiu sau de la sediul Radio Vocea Evangheliei Suceava. In curand, va putea fi achizitionata si de la Alexandria Librarii, librarie cu sedii in diverse orase ale tarii. Cartea are cadou un semn de apreciere din partea autoarei: un semn de carte cu emblema cărţii care să vă folosească în lecturarea ei.

“Pentru ca meriti!” – Aimee Mullins!!

Aimee Mullins, tanara din imagini nu este doar o tanara frumoasa ci este si o femeie care ne ofera o extraordinara lectie de viata! De ce? Parcursul ei uluitor in viata  incepe chiar de la nastere pentru ca vine pe lume cu o anomalie numita hemimelie fibulara. Pe intelesul tuturor, Aimee s-a nascut fara osul peroneu la ambele picioare. La varsta de un an, picioarele i-au fost amputate de sub genunchi. Intr-un an de zile a invatat sa mearga cu proteze si s-a integrat perfect printre copiii de varsta ei.
Pe langa faptul ca este o femeie extrem de inteligenta care a avut rezultate remarcabile in perioada studiilor, Aimee s-a dovedit a fi si o atleta desavarsita care a obtinut multe victorii alergand pe o pereche de proteze din fibra de carbon. Aceste proteze au fost proiectate sa imite picioarele din spate ale ghepardului!!! Nu-i asa ca suna stiintifico-fantastic? Si totusi, cu o vointa de nestavilit, Aimee a reusit sa devina si manechin, si public speaker, si un model de forta si caracter pentru un intreg mapamond.
Ceea ce este minunat este ca ea nu se considera o persoana handicapata. Este sigura pe ea, increzatoare, optimista si merita pe deplin sa fie una dintre femeile care ne spun “Pentru ca meriti!”, in numele brand-ului L’Oreal. De anul acesta,Aimee Mullins este noul ambasador international L’Oreal .

Ce se spune despre tine si trecerea ta prin viata? Ce lasi in urma ta? Ce lectie de viata oferi?