Nu suferinţa este cea care contează la urma urmei, ci revelarea Chipului lui Hristos din noi!!


Suferinţa din viaţa ta nu este niciodată fără sens dacă tu, cu un “Da, Tată” suferi! Suferinţa îngăduită de Dumnezeu în viaţa ta are un scop bine determinat, unul nobil chiar: acela de a se folosi apoi de tine pentru a-L arăta pe Hristos familiei tale si chiar lumii întregi, prin viaţa ta.Elisabeth Prentiss a fost o tânără care a ales să accepte suferinţa din viaţa ei, adesea peste puterile ei şi să vadă în toate acestea mâna lui Dumnezeu care o prelucrează. În cartea “Paşi spre cer” ea ne vorbeşte despre viaţa ei trăită pe acest pământ şi presărată cu îndelungate suferinţe: moartea tatălui la o vârstă fragedă, moartea tatălui socru imediat ce începuse, în sfârşit, să-l iubească şi să-i înţeleagă slăbiciunile bătrâneţii, astfel că a regretat amarnic lipsa ei de dragoste şi compasiune pentru el pănă aproape a fost prea târziu, moartea fratelui ei scump Iacob la vârsta de doar douăzeci şi trei de ani chiar înainte de căsătoria lui cu Elena, moartea propriului ei fiu, întâiul născut, Ernest la vârsta de şapte ani, moartea mamei ei pe care a iubit-o foarte mult şi care i-a fost exemplu întru cunoaşterea lui Dumnezeu şi, la final, moartea unei prietene dragi din copilărie, Amalia.

În toate aceste circumstanţe nespus de grele ale vieţii, ea L-a căutat însă mereu pe Dumnezeu şi voia Lui, astfel că, la sfârşitul vieţii, a fost gata să spună că planul lui Dumnezeu pentru viaţa ei a fost unul minunat. După multe greşeli făcute în tinereţe în relaţiile cu soţul şi copiii şi după o îndelungată bătălie cu propria ei fire „păcătoasă, rea şi impulsivă”, aşa cum ea însăşi o descrie, Elisabeth pleacă la Mântuitorul ei drag, Cel pentru care a trăit întreaga viaţă şi după care a tânjit mereu.Iată care au fost gândurile ei pe patul de moarte:Dumnezeu a fost foarte bun cu mine.Dacă cineva mi-ar fi spus ce voi învăţa din aceste suferinţe lungi, mă tem că m-aş fi dat în spate speriată şi aş fi pierdut toate aceste lecţii minunate pe care Dumnezeu şi le-a propus să mă înveţe. Dar aşa cum e, El m-a condus pas cu pas, răspunzând rugăciunilor mele în felul Său. Şi nu vreau ca nimeni să se îndoiască de bunătatea şi corectitudinea căilor Sale. Le iubesc şi le ador exact aşa cum sunt”, (sublinierea îmi aparţine).

Cred că, asemeni ei, dacă şi noi am putea vedea de pe acum tot ce ne rezervă viitorul, toate încercările şi necazurile lui, ne-am da înapoi speriate. Haideţi să alegem mai degrabă să avem încredere în Dumnezeu şi în lucrarea pe care El o desăvârşeşte în noi! Nu suferinţa este cea care contează la urma urmei, ci revelarea Chipului lui Hristos din noi! Dragostea pe care o simţim în inimile noastre pentru Dumnezeu şi lumea creată de El este şi trebuie să fie mai mare decât ar putea vreodată fi, apăsarea suferinţei. De dragul lui Hristos suferim în această lume şi putem spune că…merită! Ne aşteaptă…veşnicia cu Isus!

 

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.